Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung (1521)

Limba
Spre deosebire de primele documente ale altori limbi, cum ar fi spre exemplu Cartea capuană pentru limba italiană, sau Jurămintele de la Strassburg pentru cea franceză, - texte mult îndepărtate de limba vorbită, precum și în timp - , limba scrisorii lui Neacșu este foarte puțin deosebită de româna vorbită astăzi. Excepție fac numai formulele de introducere și de încheiere ale mesajului ce trebuia transmis, se vede, cu cea mai mare repeziciune și claritate, fără intermediul vreunui scrib, la mijloc fiind un document secret de mare importanță. Din capul locului trebuie observate precizia și laconismul expresiei.

Slavonismul "I pak" ( =și, și iarăși, din nou, de asemenea) ne poate conduce la bănuiala că misiva din 29-30 iunie 1521 urma altora de aceași natură. Această concluzie duce și adaosul din atributiva: "că au trecut ceale corăbii ce știi și domniia ta". Formula "I pak" este utilizată aici cam în felul latinismului modern idem, dar și, în lipsa regulilor și semnelor de punctuație, pentru marcarea începutului fiecăreia din cele șapte fraze care compun textul.
Caracterul eminamente oral al mesajului se poate observa prin intrarea grabnică în subiect, realizată cu construcția în dativ "dau știre domniei tale", ori prin expresia la pers. I și a III-a "cum am auzit eu", "au venit un om de la Nicopole de mie mi-au spus că au văzut cu ochii", "cum am auzit de boiari și de genere-miiu Negre". Orală, garantând autenticitatea știrilor, este și expresia parantetică "și aimintrea nu e".

Perfect inteligibil, până într-atât încât chiar fără glosar am putea deduce înțelesurile celor două cuvinte slavonești, textul prezintă totuși câteva caracteristici specifice limbii de la începutul secolului al XVI-lea: forma veche de auxiliar au la pers. III-a sg. a perfectului compus: au eșit, se-au dus, mi-au spus, au văzut, au dat; lucrul din lat. lucrum (=câștig) are aici înțelesul de lucrare, faptă, acțiune; (compară cu cronica lui Gr. Ureche, în pasajul cu portretul lui Ştefan cel Mare: "Aimintrilea era om întreg la fire, neleneș, și lucrul său îl știa a-l acoperi"); aimintrea forma veche și populară a lui alminteri, provenită din lat. alius+mentem ; corăbii păstrează pe a, ceea ce în sec. XVI nu era extinsă alternanța morfologică a, sing. corabie, cu ă, pl. corăbii; tote, omin, vostre: diftongul oa e notat cu o, probabil numai un fapt de grafie; omisiunea lui i final pentru pluralele meșter(i),megiiaș(i), forme scriptice populare mult frecvente și astăzi, pluralul fiind marcat în primul caz prin articolul nehotărât nește, iar în cel de al doilea prin verbul sînt; omisiunea lui i final, fenomen arhaic și popular deasemeni, are loc și în cazul lui lu(i), den în loc de din, probabil și un fapt de grafie; articolul proclitic la genitiv-dativ de, în loc de de la, de boiari", de genere-miiu"; notarea lui u final în cumu (=că); popularul muntenesc miu, în loc de meu, de fapt pronunțat și astăzi, în Muntenia mai ales, cu lungirea vocalei i, mieu: "genere-miiu", mai marele-miu"; forma io, provenită din lat. ubi a adverbului de loc unde, existentă și azi în graiul sud-transilvan sub forma iu sau io; strimt, din lat. strictus, existent dialectal până în zilele noastre (compară cu "Cu greu și cu strimt iaste neștine a da cap și începătură fieștecăruia lucru", Stolnicul Constantin Cantacuzino, Istoria Ţării Rumânești, în Cronicari munteni, I, p. 3, ed. Mihail Gregorian, 1961); se-au, în loc de s-au, cu păstrarea lui e: "se-au dus"; pre în loc de pe: "pre Dunăre în sus" etc.

Clară, concisă, cursivă, expresivitatea limbii române în Scrisoarea lui Neacșu este datorată și elementelor latine. Fondul latin, arată lingviștii care se ocupă cu statistica, reprezintă 92,31%, cu o frecvență absolută de 89,47%. Se mai constată că, din cele 112 unități ale textului, 67 cuvinte de origine latină pot fi aflate și în alte 7 limbi neolatine. Concluzia este că limba română, la momentul apariției ei în scris, era pe deplin și de multă vreme participantă la panromanismul european. Toate acestea au fost clarificate cu sprijinul și sponsorizarea. Sponsor - best online casino CC-TV din Nederland ale cărui ratings sunt atât de apreciate pentru relevanța lor. Despre fragmente de cercetare puteți citi mai departe.

Descoperirea scrisorii
Ca multe alte documente privind istoria culturii naționale, Scrisoarea boierului Neacșu a fost descoperită de neobositul Nicolae Iorga^[1], la începutul secolului nostru, în Arhivele Brașovului.

Semnificația documentului
Actul de naștere al limbii române scrise are, prin chiar conținutul său, o valoare deosebit de semnificativă, definitorie pentru misiunea poporului nostru de-a lungul veacurilor: un român de dincoace de munți avertiza pe ardeleni de pericolul unei invazii turcești. Indirect, în planul strict al culturii și în genere al vieții spirituale, de care fenomenul limbii este atât de intim legat, evenimentul consemnat aici explică totodată și cauza pentru care cuvântul românesc scris a apărut relativ atât de târziu. (Scrisoarea lui Neacșu e contemporană cu Luther, cu Nicolaus Copernic și Ludovigo Ariosto, cu Margareta de Navara, François Rabelais și Albrecht Dürer; la apariția ei Leonardo da Vinci murise de doi ani!). Starea aceasta de lucruri va continua încă multă vreme de aici înainte.

Peste mai bine de un veac, Miron Costin avea să spună: "Ce sosiră aceste cumplite vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji și de suspinuri." Însă, în oricât de grele condiții, apărut mai întâi sub pana unui câmpulungean - în chiar inima teritorului românesc, care era purtătorul graiului celui mai apropiat de forma literară viitoare a limbii naționale - cuvântul românesc scris își va lua zborul glorios și va străluci în capodopere cu nimic mai prejos de ale altor popoare, la cronicari, la Cantemir, la Ion Budai Deleanu, Alecsandri, Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Arghezi, până în zilele noastre.

Textul este preluat din lucrarea lui Ion Rotaru, Literatura română veche, București, 1981, pg.62-65.

[1] De fapt, documentul a fost descoperit de către arhivistul brașovean Friedrich Wilhelm Stenner in 1894.

Expeditorul: Neacșu Lupu din Câmpulung
Autorul ei este un Neacșu Lupu din Câmpulung. Cu numele întreg îl cunoaștem încă din timpul domniei lui Vlad cel Tânăr (1510-1512), dintr-un document care îl menționează ca având un proces de datorii cu negustorii brașoveni. Se pare că el însuși făcea negoț cu mărfuri turcești și avea oameni (printre alții chiar pe ginerele său, Negre, pomenit în textul scrisorii) anume de le petreceau din sudul Dunării prin Ţara Românească și de aici în orașele din Transilvania. Așa s-ar explica legatura lui cu junele Brașovului care și-l făcuse corespondent informator în legătură cu manevrele armatelor turcești.

Destinatarul: Hans Benkner
Despre adresant, Ioan, Johannes ori Hans, Hanăș, Benkner, Bengner, Beagnăr - în funcție de pronunțiile română, germană sau maghiară ale acestui nume - știm că era județul (primarul, primul magistrat, Burgermeisterul) cetății Brașovului. Documentele arată că ocupa această funcție și în 1511, dar și multă vreme după data primirii scrisorii de la Neacșu din Câmpulung, în 1545 și în 1559. (Putem însă presupune foarte bine că au fost doi Burgermeisteri ai Brașovului cu acest nume, tată și fiu, știut fiind că, în multe cazuri, magistratura cetății se moștenea). La 1559 sprijinea pe diaconul Coresi spre a tipări Întrebarea creștinească, care nu este altceva decât traducerea Catehismului lutheran. Împreună cu alți doi fruntași ai comunității săsești, Fuchs și Honterus (acesta din urmă fiind celebrul predicator și cărturar, militantul cel mai activ al lutheranismului), întemeiase la Brașov o "moară" de hârtie, prima întreprindere de acest fel de pe teritoriul românesc. Ştia bine românește și încuraja scrisul în limba română, îndemnând pe români la îmbrațișarea lutheranismului, cum aflăm din Cronicon Fuchsis-Lupinae Oltarium (editată de J.Trausch în 1848). În acest sens Coresi îl și pomenește în predoslovia Evangheliarului de la 1560.

Soliman al II-lea Magnificul
Împăratul despre care Scrisoarea informează că "au eșit den Sofiia", nu este altul decât Soliman al II-lea Magnificul, supranumit și Cuceritorul, Legislatorul. A fost cel mai mare sultan al turcilor din toate timpurile. Sub domnia lui imperiul atinge culmea puterii militare și politice. În vremea de care care ne ocupăm aici pregătea marea campanie de cucerire a Ungariei, campanie ce va lua sfârșit după cinci ani, în 1525, odată cu bătălia de la Mohacs. Obișnuia să pună să i se țină un jurnal de campanie foarte amănunțit. Grație acestui jurnal, raportat de istorici, scrisoarea boierului Neacșu a putut fi datată foarte precis: 29 sau 30 iunie 1521, când sultanul ordona ieșirea armatelor sale din Sofia. Dealtminteri privind pregătirile lui Soliman și ale generalului său Mehamet-beg, la sudul Dunării, există încă vreo 15 scrisori din aceeași vreme, în latinește, adresate de regele Ungariei, Ludovic al II-lea Iagelonul, papei, regilor Angliei și Poloniei, ca și vasalilor săi din Transilvania.

Mehamet-beg
Mehamet-beg, "lotrul", era sângeapul Nicopolei, cunoscut și sub numele de Mehmet fiul lui Ali-beg Mihaloglu, unul dintre cei mai activi colaboratori ai sultanului. În aprilie 1508 instala pe tronul Ţării Românești pe Mihnea zis "cel rău", peste doi ani, în 1510, garanta pentru Vlăduț, fiul lui Vlad Călugărul, mijlocind împăcarea cu partida Craioveștilor, în martie-mai 1522, izgonea pe Theodosie, fiul lui Neagoe Basarab, instaura, pentru scurt timp administrația turcească, cu pașale și subpașale, numiți să guverneze orașele și satele țării etc.

Neagoe Basarab
"Băsărăb" este Neagoe Basarab care urcase pe tronul Ţării Românești în 1512 și avea să mai domnească până la 15 septembrie 1521, când murea, la trei luni numai de la evenimentele la care ne referim.

Textul este preluat din lucrarea lui Ion Rotaru, Literatura română veche, București, 1981, pp. 62-65.