Nae Leonard s-a născut la 13 decembrie 1886, în mahalaua Bădălan din Galaţi, tatăl său fiind, mecanicul de locomotivă Constantin Nae, un om modest şi cu multă dragoste pentru fiul său. Pierde de timpuriu pe mama sa, Elena Schäfer, şi se mută la Buzău, unde tatăl său, mutat cu serviciul se recăsătoreşte.

Întâmplarea face ca în aceeaşi curte în care se mutase Leonard să locuiască şi Vladimir Maximilian, viitorul actor cu renume. Între cei doi copii, care urmau să ajungă cei mai de seamă artişti ai scenei româneşti, s-a legat o strânsă şi trainică prietenie. Între timp tatăl lui Leonard se stabileşte la Bucureşti. Aici tânărul Leonard este dat să studieze la „Pension”, la Institutul Otescu.

De timpuriu, el începe să se preocupe de teatru şi să trăiască în lumea artiştilor. Baritonul Nicu Poenaru, conducătorul unei trupe de actori, îşi dă seama de calităţile sale muzicale şi scenice şi-l angajează în trupa sa pe când tânărul Leonard avea doar 16 ani. El îşi începe activitatea actoricească în roluri de bătrâni, de prim-amorezi, roluri comice şi de intriganţi. În scurt timp se afirmă ca un actor cu un viitor strălucit.

Pe lângă calităţile sale înnăscute: chip superb, voce frumos timbrată, muzicalitate, talent scenic cu totul excepţional, el muncea din răsputeri cu o râvnă rar întâlnită în lumea teatrului de atunci.

Se ridică vertiginos şi înainte de a împlini vârsta de 20 de ani străluceşte ca o personalitate artistică definitiv formată în compania de operete „Grigoriu”, intitulată „Compania lirică română de opere şi operete „, cea mai serioasă şi mai durabilă companie care a existat în trecut în ţara noastră.

La grădina Oteteleşanu, devenită „Terasa” câştigă Leonard ani de-a rândul, aplauzele unanime ale publicului bucureştean, jucând cu mult patos diferite roluri în operete ca: „Vrăjitorul Nilului„, „Frumoasa de New-York„, „Moştenitorii veseli„, „Insula florilor„, „Azilul fecioarelor„, „Văduva veselă„, „De-aş fi rege„, „Vânt de primăvară„, „Curse grătare„, „Nunta lui Figaro„, „Fetiţe dulci” etc.

Majoritatea spectacolelor prezentate în Bucureşti pe timpul verii erau rejucate pe timp de iarnă în diferite oraşe din provincie, unde Leonard se bucura de aceleaşi succese răsunătoare.

Nae Leonard a fost un autodidact, şi s-a străduit să-şi formeze o cultură proprie cât mai bogată, insistând mai ales în domeniul culturii muzicale şi artistice. Face numeroase călătorii în străinătate, mai ales la Viena, patria operetei, unde, cu spiritul său iscoditor, observă felul cum erau montate spectacolele, şi ia lecţii de canto de la diferiţi specialişti, şi îşi însuşeşte în mod temeinic limba germană.

Întors în ţară, joacă roluri admirabile în spectacolele: „Filemon şi Baucis” de Gounod, „Cio-cio-san” de Puccini, „Povestirile lui Hoffman” de Offenbach şi „Paiaţele” de Leon Cavallo. Pentru a se pregăti cât mai temeinic în domeniul operei, el pleacă să facă studii la Paris, însă lipsa de voinţă fermă, petrecerile interminabile cu diferiţi admiratori, l-au împiedicat să realizeze un studiu sistematic.

Prin anul 1909, Compania părăseşte teatrul liric şi s-a mutat în noua sală a teatrului modern, unde Leonard creează roluri admirabile în operetele: „Contele de Luxemburg„, „Ţăranul voios„, „Fata pădurarului„, „Dragoste de ţigan„, „Don Pasquale„, „Prinţ şi bandit„, „Suzy„, „Prinţesa din Trebizonda” şi „Dama în roşu„, precum şi în câteva opere.

După primul război mondial, prin moartea lui Grigoriu, conducători ai Companiei de operetă, rămân Maximilian şi Leonard. În anul 1920, Maximilian se retrage din conducerea trupei, iar Leonard, care rămâne singurul conducător este nevoit să se retragă cu toată trupa la Timişoara.

Aici, ca şi în alte părţi, are succese mari, ca interpret, însă era prea mult artist ca să fie şi un bun administrator. Revine la Bucureşti, unde dă noi spectacole, dar până la urmă se retrage din conducerea Companiei.

Faima lui Leonard trecuse de mult graniţele ţării, încât el începe să fie solicitat pe scenele din Bulgaria, Germania şi Franţa. Decide să plece în Franţa şi este angajat de teatrele din Lyon, Marsilia şi Paris. Spectacolele din străinătate alternau cu cele din ţară, însă viaţa dezordonată, dezinteresul artistului faţă de propria persoană şi munca excesivă îi şubrezesc sănătatea în aşa măsură încât în primăvara anului 1928 abia se mai ţinea pe picioare.

Tuberculoza începe să-l macine şi în toamna aceluiaşi an este internat la sanatoriu, iar mai apoi se mută la Câmpulung, unde locuia tatăl său de când fusese scos la pensie.

Se stinge din viaţă în plină tinereţe, la 24 decembrie 1928, la Câmpulung, sărac, departe de forfota prietenilor în mijlocul cărora trăise, fără medalii şi onoruri, însă cu o glorie ce rămâne nepieritoare în lumea artiştilor dramatici. Este înmormântat lângă mama sa, la cimitirul „Sfânta Vineri” din Bucureşti.

Tatăl lui Leonard voia să-şi îngroape feciorul la Câmpulung, dar Ministerul Artelor a hotărât să i se facă funerariile în Capitală. În consecinţă, câmpulungenii au trebuit să se mulţumească să-l petreacă pe ultimul drum spre gară.

La catafalc, ultimul omagiu trebuia să-l prezinte Tudor Muşatescu, dar, de emoţie şi durere, acesta a leşinat, cuvântul său fiind citit de Constantin Baraschi, sculptorul câmpulungean, bunul prieten al dramaturgului.