Pârvu Mutu, pe numele său adevărat Pârvescu, s-a născut la 12 octombrie 1657 în mahalaua Vişoi din Câmpulung Muscel, în familia preotului Ioan Pârvescu.

A început pregătirea intelectuală cu noţiuni în domeniul zugrăvelii de la o vârstă fragedă în centrul artistic şi cultural de pe lângă mânăstirea „Negru Vodă” în oraşul de pe Râul Târgului. Perfecţionarea artistică o câştigă din tinereţe mai întâi în Moldova când ia contact cu monumentele de aici recunoscute cu valoare pictural – artistică.

La stadiul de maturitate în domeniul picturii el execută pictura Mânăstirii „Aninoasa” din Muscel, monumentele de cult de la Filipeşti de Târg, Filipeşti de Pădure, Mărgineni, Mânăstirea Colţea, Mânăstirea Sinaia, Biserica „Fundenii Doamnei”, Biserica „Adormirea” din Râmnicu Sărat şi Biserica „Sfântul Gheorghe” din Bucureşti etc. În Câmpulung este creator de şcoală de pictură în epoca lui Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, unde formează ucenici care devin cunoscuţi în lume, cel mai cunoscut fiind Radu Zugravul.

Marele merit al lui Pârvu Mutu este acela de a laiciza operele picturale legându-le de curentul artistic al Renaşterii, urmărind emanciparea creaţiilor sale de mentalitate medievală, la modă în acea vreme. Meşter mare pe o coloristică rafinată, pe echilibrul şi armonia compoziţiei a umanizat chipurile sfinţilor readucându-i în lumea obişnuită, apropierea de realitatea vremii.

Pârvu Mutu rămâne în istoria artei ca cel mai înzestrat înaintaş al artei portretului pictat în istoria artelor noastre plastice. Interesant este şi faptul că s-a zugrăvit şi pe el însuşi, în biserica din Bordeşti, cu pensula şi vasul, cu vopsele în mână lăsând contemporanilor săi unul dintre cele mai vechi autoportrete păstrate ale unui artist plastic român.

Opera sa se caracterizează prin accenturea trăsăturilor laice, prin sensul realist al tablourilor votive şi autoportretelor şi constituie un nepreţuit tezaur în cadrul artei picturale medievale româneşti. Pictorul Pârvu Mutu este considerat de către specialişti ca „cel mai important precursor al artei portretului românesc”, dar în aceeaşi măsură artistul câmpulungean se afirmă şi prin preocupările spirituale, mai rare pentru vremea sa: cercetător de cărţi rare, conducător de şcoală de artă plastică şi artist el însuşi cu o optică vădit progresistă pentru redarea chipului omenesc, care-l preocupă ca pe un adevărat umanist, deşi îndepărtat în timp.